Viata fara regrete?

Nu cred in destin, in schimb cred ca faptele noastre, ale parintilor, ale celor dn jurul nostru ne pot influenta evolutia. Stim oare de ce suntem cine suntem? Care este cumulul de factori care ne-a facut sa devenim cine suntem astazi?

Eu de exemplu, am aflat acum cateva zile intr-o discutie cu tatal meu, o parte a vietii lui de copil si tanar pe care nu o stiam si care m-a facut sa inteleg multe din modul meu de a fi de acum. Sunt anumite lucruri pe care le „capatam" pe parcurs fara a fi direct responsabili de ele.

Aceasta conversatie cu tata m-a facut sa ma intreb cat din ceea ce reprezint acum sunt EU, si cat este luat de la CEILALTI. Sunt de acord ca e normal ca intr-o casatorie, de exemplu, sa iei din ideile celuilalt, din comportamentul, vocabularul lui. La fel cum « imprumutam » cuvinte si gesturi de la colegii de serviciu. Dar unde ar trebui sa ne oprim cu imprumutatul de la ceilalti? Din ce punct numai suntem noi, ci doar o trista amintire a noastra?

Intentia mea nu este una filozofica, ci pleaca de la observatia ca tindem (eu si altii din jurul meu) sa ne pierdem identitatea. Vrem sa facem pe plac copiilor, sotilor, sefilor, parintilor, partenerilor si de aceea ii imitam. Si la un moment dat in viata (am observat ca nu exista o varsta anume) intram in impas si ne intrebam: Ce s-a intamplat cu mine si cu viata mea? Probabil ca e bine sa ne punem aceasta intrebare mai devreme decat mai tarziu. De asemenea, am observat ca femeile, mai degraba decat barbatii isi pun aceste intrebari. Dar este necesar sa ajungem aici?

Eu intr-adevar, traiesc de mult timp cu aceasta frica: sa nu ajung ca la 50-60 sa-mi regret viata, sa constat ca am ales un drum gresit, fara nicio luminita la capatul tunelului. Poate pentru ca am crescut intr-un mediu in care a trebuit sa performez in permanenta. Nu stiu, dar sunt sigura ca vreau sa pot sa spun la acea varsta precum Edith Piaff "Non, je ne regrette rien" – nu regret nimic : mi-am trait viata, mi-am pastrat identitatea, mi-am indeplinit obiectivele. Sincer nu cred ca este usor, sper insa sa nu fie imposibil. Si ma refer aici la regrete majore, existentiale, pentru ca oricum intr-o viata de om nu putem sa le facem pe toate. Dar sunt atat de multe femei care sunt talentate la dans, pictura, au o voce extraordinara si care undeva in tinerete isi doreau sa-si transforme vocatia intr-o cariera, dar din diverse motive (un copil venit prea devreme, un sot mai putin intelegator, o societate care poate nu valoriza atunci decat meserii precum inginer sau profesor), nu si-au urmat drumul care atunci parea firesc, dar care ajunse bunici regreta ca si-au abandonat visul, constata ca toate puteau fi facute in paralel sau mai rau au renuntat pentru ceva care ulterior s-a dovedit ca nici macar nu merita. Ce faci atunci? Foarte putine femei mai au puterea de exemplu sa se intoarca la facultate sa-si termine studiile. Sau poate ca talentul lor extraordinar a palit in toti acesti ani in care nu a fost exersat. Oare care sunt mai greu de suportat: sacrificiile sau regretele?